Vara e tare fain sa-ti vezi de pui, fie ei umani sau non-umani. Sunt atatea de vazut peste tot, natura infloreste, vantul adie cu efect racoritor, poti merge oriunde la plimbare pentru ca vremea e buna cand nu ploua, iar animalutele sunt in elementul lor.
Pentru ca mereu mi-a placut tovarasia anumitor animale- cu soarecii de orice fel nu am reusit sa ma impac nici in zilele de azi, indiferent ce nume ar purta (hamster, nehamster, porcusori guineezi, etc), gasesc mereu cate un coltisor pentru dragele de ele. Cainii s-au dovedit inca odata prea dificili pentru mine, din punct de vedere al ingrijirii, costului hranei si atentiei pe care o atrag, asa ca deocamdata merg pe mana pisicii, a unor pestisori simpatici Betta Splendens si a unor cupluri cantacioase de zebre australiene, un soi de cinteze cu glas molcom, tonalitate grava, care nu se compara cu stridentii perusi.
Cel putin aparent, e veselie multa in vara aceasta. Zebrele canta, matele se intrec pentru hrana si atentie, iar cea mare mereu cedeaza, ceea ce sincer ma supara, iar pestisorii tac si inoata. Ce-i in suflet insa, e mai greu de patruns. Ma regasesc cel mai bine in pielea pisicii mele deja adulte, pe care o vad la fel de ganditoare si trista ca de obicei. Plus, extrem de atenta la orice tip de prada si neobosita in a prinde muste si tantari. Insa ochii ei ma fascineaza, imi par expresivi, aproape umani. Oricat de frumosi si plini de surprize sunt cei mici, cel matur are ceva al sau, care ma face sa ma simt vinovata ca am adus, incet-incet, mai multe animalute de companie. O simt trista, daca o mata poate fi trista, pentru ca nu mai sunt numai si numai a ei.
Puii sunt bine, inclusiv puiul uman, care doar creste in frumusete. Chestia e ca umana ma vede probabil mare, nemuritoare si de stanca, de imi suporta absenta atat de lunga. Imi amintesc de parintii mei, care ma asteptau din vacanta ca pe a doua venire a lui Mesia, cand eu lipsisem cateva luni in vacanta si uitasem de existenta lor, caci pe vremea aceea nu existau telefoane. Ochii le straluceau de parca ar fi fost vizitati de papa, sau de parca ar fi vazut o minune, doar pentru ca ma intorceam acasa. Uneori erau atat de sufocanti, incat ma simteam captiva intr-o lume fara viitor, gri, trista, caci lumea adultilor n-are nimic comun cu bucuria de a trai. Iar acum eu sunt cea care se simte captiva intr-o lume in care ei nu mai respira, stau probabil smirna prin vazduhuri, atenti la ce face minunea lor pe pamant.
Revenind, vad peste tot pui de catel, de pisică, abandonati, loviti, raniti sau doritori de joaca cu orice om bun care ii baga putin in seama. Ce nu apuc sa le spun oamenilor, ascunsi dupa barierele trecutului, amintirilor, standardelor de calitate in relatiile interumane, le spun necuvantatoarelor: ce frumos canti, puiul meu, ce frumos inoti, cu aripioarele tale fragile, cat de agil ai fost cand ai sarit de la etaj, motanelule, ce-mi place sa va admir frumusetea. Puiul uman e de vina pentru tot. M-a invatat sa iubesc si sa urasc, sa meditez, sa reflectez inutil, sa-mi fie dor de cele bune, sa ma tin departe de cele rele, cu orice pret.
