Nu degeaba am revăzut ieri o amintire din acelea programate de Facebook. Se pare că acum ceva ani, am constatat că primele ei cuvinte nu au fost mama, tata și alte chestiuni previzibile, ci miam-mniam și…miau. Măi să fie, pofticioasă chiar este, mai ales dacă vine vorba de dulciurele, iar cu pisicile are o relație strânsă. De un singur caz de fetiță mai pasionată de pisici decât a mea am citit: era vorba despre o domnișoară care se credea pisică. Mergea ca o pisică, mieuna ca o pisică, mai că nu se cățăra îm copac ca o pisică. Însă eu prefer totuși varianta fiicei mele, ceva mai banală, dar în același timp mai ușor de acceptat.
Ideea este că cei mici ne spun foarte repede cum stau lucrurile cu ei pe această lume, numai că noi le acceptăm greu sau deloc. Nu m-aș fi gândit atunci că faptul că bebe spune miau ar însemna ceva, pentru că, să fim serioși, câte pisici putuse vedea până la vârsta ei? Însă acum, după ce am cunoscut și acceptat iubirea ei pentru micile feline, îmi dau seama că ar fi trebuit să știu de atunci. Chiar dacă cei mici ne par atât de mici, informația din genele lor este diferită de a noastră și deja completă încă de la naștere. Doar că cei mici nu știu să o exprime ca noi, cei mari. Dar asta nu înseamnă că pe undeva, prin genetica ei, nu era deja înscrisă dragostea pentru o mâță, sau, cel mai probabil, pentru toate mâțele. Pentru că ei i se pare că fiecare pisică este cea mai frumoasă din lume. Deși, estetic vorbind, e mare diferență între o mâță albă, jigărită, de pe stradă, și o pisică de rasă, de casă, hrănită și sănătoasă. Însă inima ei vede atât: o pisică.
Și pentru că pisica=dragoste, indiferent de rasă, vârstă, sex, copila mea a spus miau la o vârstă la care alții exersează mama, tata și etcetera. Nu o laud, doar că mă declar surpinsă de cât de precoce și-a declarat dragostea pentru mâțe și cât de oarbă am fost în fața acestei evidențe.
Bineînțeles, asta pentru că genele mele nu doar că iubesc câinii, ci mai au puțin și latră. Nu am conceput ca fiica mea să fie diferită de mine într-un aspect atât de esențial pentru noi, iubitorii de animale. Ca să împac și capra bătrână dar și varza tânără, acum am și pisică, și câine. Pisica e tuxedo, câinele e un pui plângăcios cu ochi de lapte, care promite să devină ciobănesc german când va fi mare. Așa cum nu-mi pot explica de ce a zis copilul meu miau mai repede decât cuvinte strict necesare vieții de zi cu zi, nu-mi pot explica prezența unui pui de câine-lup în micuța și strâmta mea ogradă. Dorul de neostoit de a avea un câine. Nevoia de a avea un câine.
Necunoscute sunt căile sufletului, dar foarte citețe pentru cei cu mintea deschisă. Acum câteva zile am cumpărat cartea Colț Alb, varianta de la Editura Gama, pentru copii. Dintre atâtea cărți și povești celebre am ales povestea cu un câine, deși cred că nu-i va plăcea și că va fi prea grea pentru ea. Însă colecția Învăț să citesc de la Editura Gama are o sumedenie de povești celebre și mai puțin celebre, grupate pe nivele (0, 1, 2 și 3), iar cărțuliile au preț foarte accesibil, text scris cu litere mai mari sau mai mici și calitate foarte bună a hârtiei și a desenelor.
Ai voștri copii pe cine iubesc mai mult: câinii, pisicile sau poate alte lighioane, gen păsări, oameni, insecte?
