Doamna Miau și gașca din Cartierul Nou- capitolul 1
Doamna Miau și gașca din Cartierul Nou- capitolul 2
Venise vara și Doamna Miau se transformase dintr-o pisicuță tuxedo cu ochi verzi fosforescenți într-o mâță grozav de frumoasă, suplă și elegantă. Viața ei se desfășura lin, iar numărul prietenilor ei
crescuse. Erau acum o gașcă mare de pisici și câini, toți din același cartier, curajoși, loiali și puși pe fapte bune. Era incontestabil pentru toţi că Doamna Miau era minunată, cu puterea extraordinară de a transforma răul în Bine.
Doamna Miau nu lupta doar împotriva oamenilor răi, care iubesc răul și fărădelegea, ci era și un suflet mare, care sădea și îngrijea muguri de Iubire. Nimic nu era imposibil dacă Doamna Miau își propunea ceva, niciun obstacol destul de mare, niciun gând destul de semeț, nicio urmare prea gravă pentru a nu împrăștia Iubire, oricât de arid ar fi părut terenul. Deși curajoasă și îndrăzneață cu cei răi, Doamna Miau era bună, blândă și romantică cu cei buni.
***
Într-un colț al Cartierului Nou locuia o femeie între două vârste. Ea avusese o viață foarte tristă. Muncise mult, însă pentru că oamenii o considerau urâtă, rea și nebună, fusese părăsită cu gândurile ei. Iar gândurile femeii nu erau dintre cele mai pașnice. Pentru că nu-și putea găsi liniștea, considerându-se nedreptățită, femeia visa, noapte de noapte, să se răzbune pe cei care îi făcuseră rău. Degeaba se plimba vecinul de vis-a-vis pe lângă fereastra ei, îndrăgostit lulea. În zadar îi trimitea scrisoare de dragoste după altă scrisoare de dragoste, femeia parcă purta ochelari de cal. Când găsea buchete de flori în fața ușii, femeia le îngrijea câteva zile, apoi le arunca la tomberon, spre disperarea îndrăgostitului. Nici măcar o atingere furișă nu trezi sentimente mai bune în mintea femeii. Pentru că văzuse răul de atâtea ori în viață și pentru că i se vorbise foarte urât, femeia clocotea de indignare și nimeni, dar absolut nimeni nu putea vorbi cu ea fără să-i devină antipatic.
Pe femeie o chema Lidia, iar pe vecinul îndrăgostit, Alex. Amândoi erau oameni care avuseseră o viață grea, amândoi erau oameni serioși, dornici de iubire. Însă dragostea nu poate înflori într-o minte tristă și întunecată precum cea a Lidiei. Doamna Miau văzuse o singură slăbiciune de care se putea agăța: femeia iubea pisicile și le hrănea zilnic. Așa o cunoscuse Doamna Miau pe Lidia, la un plic de mâncare umedă pentru mâțe sterilizate.
Doamna Miau citi pe furiș jurnalul Lidiei și află câte rele îi făcuseră oamenii acestei doamne posace, uscățive și triste, care nu mai credea în nimic bun. La miezul nopții, când oamenii și animalele obișnuite dormeau, Doamna Miau și gașca ei de pisici și câini abandonați ticluiau planuri diabolice pentru a o răzbuna pe Lidia și a-i reda încrederea în iubire.
- Ce merită un bărbat care a lovit-o pe Lidia și a jignit-o ani de zile?, întrebă Doamna Miau. Spuneți fără teamă, prieteni! Acel domn este bogat, are o casă mare, mașină, dar nu-i lasă pe copiii doamnei Lidia nici să-i vorbească, nici să o viziteze! Doar așa se simte el bine, chinuind-o pe Lidia.
- Îi mușcăm cauciucurile, ca să facă pană! Îi ocupăm casa și chemăm și niște prieteni, astfel încât să nu aibă altceva de făcut decât să plece din cartier! Scriem pe toate gardurile, cu vopsea fosforescentă: pleacă de aici, om rău! Iar la final, le spargem toate geamurile cu arcuri și săgeți, ca să știe că suntem serioși.
- Bine gândit, prieteni! Eu, cu puterile mele, îi voi trezi pe toți și îi voi pironi cu privirea mea hipnotică, astfel încât să privească totul cu ochii deschiși, dar să nu poată face nimic împotriva noastră!
- Dar, Doamnă Miau, oamenii nu ar face ca noi. Ei îi lasă pe cei puternici să facă ce vor cu cei slabi. Ei nu intervin pentru cei slabi, ci își văd de treburile lor, reci și indiferenți, spuse Old. Când am fost alungat de acasă, nimeni nu mi-a luat apărarea.
- Toți avem suferințele noastre, dar uneori suntem mai înţelepţi ca oamenii. Și suntem mai buni pentru că îi ajutăm pe cei care ne hrănesc. Iar Lidia ne hrănește pe toți, fără excepție. Iar până nu o vom răzbuna, ea nu va putea vedea cât de iubită este. Când va fi fericită, noi vom fi și mai iubiți, și mai bine hrăniți, spuse Doamna Miau. Cine nu dorește să ia parte la această amplă acțiune de răzbunare, este liber să plece acum!
Nimeni nu plecă din gașcă și totul se desfășură conform planului Doamnei Miau. Dimineața, când Lidia află ce se întâmplase, nu-i veni să creadă. Trecuse mult timp de când nimănui nu-i păsase de suferința ei. Deodată, simți că vălul negru se prăbușise și că era, în sfârșit, cu adevărat liberă. Iar când Alex o salută, ca în fiecare dimineață, ea îi zâmbi atât de frumos, încât el se opri locului:
- Cât de frumoasă sunteți, doamnă. Aș vrea să vă ofer un buchet de flori din grădina mea.
- Ce frumoase sunt! Am primit multe buchete de flori în ultima vreme, dar nu am știut de la cine. Sunteți, într-adevăr, un domn.
Doamna Miau privi de la distanță mugurii de Iubire ce se deschideau ușor sub ochii ei verzi, fosforescenți. Râse când își aminti cât de speriați fuseseră oamenii răi când văzuseră ce se întâmpla sub ochii lor larg deschiși. Paralizați de privirea Doamnei Miau, putuseră doar să privească cum totul se năruia sub ochii lor. Iar de atunci, au locuit în case mici, săraci, neiubiți, și au fost tratați așa cum o trataseră și ei, ani de-a rândul, pe biata Lidia.
