Cum trece timpul…de nu se mai termină…
Îmi amintesc de ea nou-născută, roz și zâmbitoare. Clipele petrecute în spital, letargică, suferind de bronșiolită, apoi de pneumonie. Cum a învățat literele alfabetului dintr-o cărticică cumpărată de la parterul spitalului de urgență. Cum mergeam dimineața la creșă împreună, invidiată pentru puținele clipe de fericire. Nopțile înfiorătoare, cu tuse și treziri din oră în oră, kilometri făcuți printr-un apartament strâmt, cărând o greutate urlând de mică ce este. Ce era, pardon.
O măsuram frecvent și însemnam progresele pe peretele alb. Am făcut asta ani de-a rândul, apoi i-a venit ei rândul. I-a venit rândul să scrie ea însăși pe perete, i-a venit rândul pe neașteptate, exact când era pregătită. A luat inițiativa cu un creion în mână și a scris, aproape perfect, luna și anul măsurătorii. Și de atunci a mai crescut un pic.
Ochii ei căprui sunt uneori plini de căldură din suflet de copil, pentru ca peste câteva secunde să îmi arate frânturi din viitor. Ceva ce dă să iasă din ea. Un adult în devenire, o femeie, o răzvrătită, o comunicatoare, o timidă, o prietenă fidelă, o iubire de neuitat.
Buclele șatene de puștoaică s-au îmblânzit sub podoaba capilară îndesită, iar acum doar vârfurile se mai ondulează. Seamănă din ce în ce mai mult cu ea însăși iar eu caut din ce în ce mai rar semne că am fi mamă și fiică. Lasă-ți copila să crească, îmi șoptește timpul neîndurător. Iar eu mă întreb dacă îi va face și ei răul pe care mi l-a făcut mie, cumva intuind că ea are altă stea norocoasă.
Mama trebuie să știe de toate, îmi amintesc replicile venind de la nemame, femei care te apasă cu propria neîmplinire pentru că ai născut. De acum, vei merge doar în jos, iar roata, odată întoarsă spre punctul minim al vieții tale, va rămâne acolo, lipită de pământ. Rămâi acolo, lipită de pământ, și zi mersi că nu ești una cu țărâna.
Copiii noștri nu sunt ai noștri, propovăduiesc înțelepții de pe net, împrăștiind citate crude sub forma unui sufism prefăcut. E al tău, dar e al nostru. Nu, laptele tău nu e de ajuns. Tu nu ești de ajuns. Mamă, dă-te la o parte acum și lasă-ne să ne bucurăm de minunea ta. Suntem noi, celelalte rude, educatorii, vecinii tăi de bloc, arhivarii vieții tale atât de departe de perfecțiune, profesorii care l-au cunoscut pe tac-tu, câinii care te-au mârâit după ce i-ai crescut cu lapte.
Eu, doar în iubirea ei mai credeam. Pe ea vreau să o văd de-a lungul anilor. Nț, îmi aud gândurile, nu îi vei fi niciodată îndeajuns. Poate doar s-a folosit de tine pentru a ajunge la noi, cei cu adevărat interesanți.
Pe un pat apropiat de cel de moarte, ochii ei s-au întâlnit cu ochii mei și au zâmbit. Duioșie, în ciuda a toate. Și de atunci, m-am cufundat în întuneric.