Copilul fericit vs copilul nefericit

Prinsi in valtoarea zilelor, intre treburile casnice, serviciu si familie, uneori prieteni sau hobbiuri, ne privim copiii ca pe niste fiinte fragile si greu de multumit. Tocmai cand am revenit din concediu, copilul raceste. Doar dupa o saptamana de gradinita, copilul refuza sa mai mearga. Exact cand adormeam linistiti, cel mic vomita laptele de seara, ingrijorandu-ne. Cand in sfarsit creste si putem petrece cu adevarat timp impreuna distrandu-ne, copilul doreste deja altceva: sa mearga in parcul de joaca, la prieteni sau la bunici.

Nu ne dam seama ca avem un copil fericit sau nefericit decat atunci cand e prea tarziu sa dam timpul inapoi. Ocupati sa-i asiguram lapte de calitate, haine frumoase, sa-i oferim ocazii diverse de a petrece timp la cursuri de dans, de inot sau pictura, uitam ca celui mic ii place sa fie iubit, rasfatat si lasat sa se odihneasca suficient. Stresati de noul rol de parinte si de schimbarile prin care a trecut societatea in ultimii zeci de ani, uitam ca modul traditional de crestere a copiilor, bazat pe legaturi interumane si joaca, este cel mai de succes mod pentru a creste copii fericiti.

Un copil fericit abia asteapta sa mearga la gradinita sau scoala, este mereu relaxat, nu se imbolnaveste, povesteste intamplari de peste zi, este entuziast si doritor de a cunoaste persoane noi, nu se supara cand iese in parc la joaca.

Un copil nefericit se imbolnaveste des, se sperie, are cosmaruri, nu vrea sa povesteasca ce a facut la gradi sau scoala, raspunde obraznic sau nervos la intrebari, nu are chef de nimic si refuza sa faca ceva nou sau sa intalneasca oameni noi.

Copiii nostri nu suntem noi. Ei nu au venit pe lume pentru ca noi sa ne traim a doua copilarie. Ei isi vor propria copilarie, din care noi suntem doar simpli parinti. Ei nu trebuie educati ca la carte, ei ne depasesc limitele, ne cer mai mult decat ne duc puterile. Ei sunt membri societatii, la fel ca noi, si au drepturi multe si obligatia de a creste sanatos, de a merge la scoala si de a nu incalca unele reguli. Pe masura ce cresc, copiii nostri devin din ce in ce mai putin ai nostri, pentru ca nu le putem asigura toate nevoile. Nu ii putem educa singuri, au nevoie de scoala. Nu ne putem juca doar noi cu ei la nesfarsit, au nevoie de prieteni. Nu le putem modela personalitatea, o au inscrisa in genetica.

Uneori, singurul lucru ne care ne putem bucura nespus, fara oprelisti, este sa le privim chipul atunci cand dorm, chip de incomensurabila frumusete. Si intr-o zi, daca ne-am facut bine treaba, acel copil ne va spune: stii, eu sunt fericit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.