Pentru ca orice poveste are un final neasteptat, iata si finalul acestei povesti despre o pisica grozava, pe nume Doamna Miau. Cu regret va spun ca Doamna Miau a facut si a spus mult mai multe decat am scris eu aici. Insa e timpul sa ajungem cumva la samanta povestii, la Adevarul ascuns, captivant, din spatele fiecarei povesti.
Doamna Miau implinise doi ani cand a facut ultima ei trasnaie, aceea prin care a eliberat cainii fara stapan din adapost. Pentru ca ii erau datori vanduti, sute de caini, unii blanzi, altii periculosi, s-au adunat in fata Primariei. Trupurile lor aranjate migalos de Doamna Miau in anumite pozitii alcatuiau un mesaj: Vrem case, nu adaposturi!
Atat a fost suficient pentru ca toate ziarele si televiziunile sa vina sa vada minunea. Peste tot erau stiri si se scriau sau spuneau speculatii caraghioase despre ineditul protest al cainilor fara stapan. Cine ar fi putut sa dreseze sute de caini pentru a sta nemiscati in pozitia aceea neclintita zile in sir?
Iubitorii de animale si asociatiile de protectie a animalelor au venit insa cu o alta idee: in loc sa caute acul in carul cu fan, au inceput sa faca presiuni asupra politicienilor. Astfel, a devenit posibil sa se construiasca casute pentru caini si pisici fara stapan. Chiar acolo, in mijlocul oamenilor. In curand, sute de casute vesele au impanzit tara, animalele aveau unde locui, unde-si creste puii, si erau hranite, ingrijite si respectate ca cetateni necuvantatori ai orasului.
Insa Doamna Miau disparu definitiv. Nimeni nu o mai vazu pe pisica cu triunghi alb pe boticul negru si ochi verzi plini de magie. Cei din gasca o visau adesea, iar ea le spunea ca totul e bine si ii sfatuia ce sa faca, de parca ar fi fost inca printre ei.
***
Doamna Miau torcea in bratele barbatului in halat alb. In sfarsit, era libera sa fie o pisica oarecare, cu stapan, care toarce, se joaca si doarme toata ziua. Se simtea fericita, se simtea acasa, alaturi de stapanul ei adevarat.
– Ia auzi aici, Doamna Miau. Intr-un oras nu departe de cel in care ti-ai petrecut primii doi ani din viata, oamenii au inceput sa strice casele pentru animale, zise barbatul cu halat alb si ecuson pe care scria Dr. Mouse.
– Eu am incheiat misiunile, raspunse Doamna Miau torcand. Nici nu stii cat de greu mi-a fost, cu toate puterile cu care m-ai inzestrat.
– Scumpa mea, nici nu te-as mai trimite vreodata inapoi. Ti-ai atins scopul si meriti sa te odihnesti. Insa nu putem lasa lucrurile asa cum vor ei, pentru ca animalele acelea vor suferi mult.
– Cred ca putem trece la pedepse, marai Doamna Miau. Cata rabdare poti avea cu animalul din om? Cam tot atata cata au oamenii cu animalele.
– Hei, nu fii suparata. Sa-ti prezint ultimele mele creatii de laborator.
Savantul deschise doua custi. Doamna Miau se uita nedumerita la o pisicuta cat un pod de palma si la un caine gigant, fioros. Iar cand pisicuta incepu sa latre ca cel mai rau dulau, cainele incepu sa miaune firav si incerca sa se catere pe perdele, fara niciun succes.
– Ta-raaam! Ce zici, o sa-i surprindem pe oamenii rai? Am in plan si niste vrabii care sasaie precum serpii cu clopotei.
Doamna Miau se freca de picioarele stapanului ei. Blana sa neagra scoase scantei, iar acele scantei formau cuvantul: Bravo!
Stapanul si pisica sa speciala dormira linistiti. Lupta impotriva oamenilor rai nu se terminase. Poate nu vor castiga, dar se anunta o distractie pe cinste. Inima Doamnei Miau era linistita precum cerul senin, iar Omul ei era acolo, dormind profund.
SFARSIT