Doamna Miau și Gașca din Cartierul Nou- capitolul 8

  • Hei, pisico, ce te tot vânturi pe aici? Ia-ți tălpășita cât mai iute, că s-a terminat cu voi, animalele de stradă! O să vă prindă pe toate și o să vă bage în adăposturi pentru că nu aveți stăpân și stricați imaginea cartierului, lătră un Amstaff imens, mârâind la Doamna Miau.

Avea o zgardă groasă, metalică, iar stăpânul îl ținea din scurt. În fiecare dimineață, aveau același traseu. Seara, mai ieșeau puțin în spatele blocului, unde câinele era silit să-și facă nevoile în văzul tuturor. În rest, marele Amstaff, câinele care lătra cel mai gros din cartier, stătea în casă cuminte, în fața televizorului, și asculta discuțiile stăpânilor săi. De acolo auzise el știrea că gata, primarul se săturase și va alunga de pe străzi toate animalele fără stăpân. După o ședere chinuitoare într-un adăpost de animale abandonate, fără stăpân, urmau să fie eutanasiați fără milă. Doar dacă nu se va găsi un suflet de om care să-i adopte.

  • Lătrăule, ți-aș spune ceva, dar mi-e teamă că o să te enervezi. Dacă te enervezi, o să smucești lesa din mâna stăpânului tău. Oamenii te vor vedea și vor crede că ești agresiv. Iar dacă ești agresiv, poți fi eutanasiat, știai?, replică acidă Doamna Miau. Lasă că știu eu viața voastră, a animalelor cu stăpân. Mulți din gașca mea au fost animale cu stăpân și au fost alungați sau au plecat de bună voie. Doar eu sunt născută și crescută pe stradă. E mai ușor să te strecori pe stradă când ești mic, așa, ca o pisică, sau bătrân și cuminte, așa, ca Domnul Ham. Dacă stăpânul tău te-ar abandona însă, oamenii s-ar teme de tine, te-ar prinde și ți-ar citi microcipul. Ar afla imediat cine ești și de cine aparții. Așadar, dacă stăpânul nu te mai poate ține într-o zi, nu ai putea să locuiești pe stradă, alături de noi.

Amstafful trecu pe lângă Doamna Miau, atingând-o în mers cu laba din spate. O ignoră complet de atunci, dar se dovedi că ceea ce spusese pe un ton atât de răutăcios era, din păcate, adevărat. Hinghierii l-au capturat chiar pe Domnul Ham și alți câini din gașca Doamnei Miau, câini vârstnici dar în putere, care nu făcuseră niciun rău nimănui. Doamna Miau văzu, de la înălțimea copacului în care se refugiase alături de mâțele din gașcă, cum hinghierii aruncă cu săgeți tranchilizante în dragii ei prieteni. Domnul Ham alergă cât putu, dar căzu chiar în mijlocul șoselei, unde fu ridicat și băgat într-o dubă. Boxer se împletici chiar sub copacul sub care stăteau suratele sale pisici, cu limba scoasă și ochii nemișcați.

  • Doamna Miau, ce facem acum? Nu-i putem lăsa așa, spuse o mâță tigrată, bătrână de 10 ani.
  • Cine știe, poate vor fi adoptați și vor trăi bine la casele lor, zise Doamna Miau, nepăsătoare. Însă tare îi era milă de metodele cu care hinghierii prindeau câinii străzii. I-ar fi putut momi cu o bucățică de carne cu tranchilizant, că și așa erau cam flămânzi, bieții de ei. În plus, adăugă ea, cu cât ești mai mare, cu atât supraviețuirea este mai dificilă pe stradă, pentru că ai nevoie de mai multă mâncare, adăugă înțeleaptă Doamna Miau.
  • La vârsta lor, cine să-i mai adopte?, întrebă mâța tigrată. Trebuie să-i urmărim și să-i eliberăm.
  • Vor fi prinși din nou, acum, că sunt cunoscuți. De data aceasta, trebuie să-i lăsăm pe oameni să-și facă treaba, spuse Doamna Miau.
  • Dar cine va mai speria hoții cu lătratul lor, în blana cui vom dormi iarna?, lăcrimă pisica tigrată.

Dar Doamna Miau dispăruse subit, așa cum făcea mereu. Asculta ce spunea restul găștii, apoi se ducea să rezolve totul singură, mai ales dacă ceea ce urma să facă era prea periculos pentru cei din gașcă.

La miezul nopții, închis într-o cușcă de fier murdară, cu cutia de hrană goală și un strop de apă la dispoziție, Domnul Ham trăi sperietura vieții lui. Simți o răsuflare chiar în ceafă, dar nu se putea întoarce să vadă cine e pentru că cușca era prea strâmtă. Când văzu două lasere verzi luminând în întuneric, răsuflă liniștit:

  • Doamna Miau, chiar vrei să mor înainte de vreme? Stai liniștită în privința mea, mâine mă va adopta un cioban, pentru stâna sa de oi. Tare i-a plăcut de mine, că sunt mare și sunt de rasă. Cică are o cățelușă lup la el la stână. Știai că nu am fost niciodată tătic?
  • Mă bucur nespus pentru tine, Domnule Ham. Câinii nu sunt ca pisicile, de neprins. Când vor învăța hinghierii să zboare prin copaci, abia atunci vom ajunge și noi, mâțele, în adăposturi. Ce să spun, suntem mai ușor de tolerat decât voi, cățeii.
  • Avantaje și dezavantaje, Doamnă Miau. Fiecare cu drumul său, de acum înainte, spuse Domnul Ham, punând botul pe labe. Eu mă culc acum, sunt tare obosit, a fost o zi urâtă și grea.

Doamna Miau îl căută și pe Boxer în toate cuștile, dar nu-l văzu nicăieri. Câinii din celelalte cuști o simțiră și începură să latre, ceea ce era periculos, pentru că în felul acesta putea fi deconspirată și prinsă.

  • Ham, ham, spuse Doamna Miau, și câinii tăcură surprinși.
  • Pisica asta latră?, întrebă un maidanez mic și rău, care agăța oamenii de pantaloni.
  • Vă rog, spune-ți-mi, unde e Boxer? E prietenul meu și a fost adus aici, zise Doamna Miau.
  • Îl cauți degeaba, nu mai e. Cred că avea probleme cu inima, zise un metis de Dog Argentinian. L-au aruncat în crematoriu și mâine îi dau foc. Dar ia zi, mâță, dacă tot știi să vorbești, de ce nu faci o faptă bună pentru toate animalele? Dă-ne drumul tuturor.
  • Nu-ți vom face nimic, lătrară ceilalți câini, vrem afară, vrem pe stradă, să trăim liberi. Nu vrem lanțuri, curți, copii fricoși, stăpâni care ne trimit la muncă în lanț.

Doamna Miau nu scoase un sunet. Stătea acolo, în mijlocul cuștilor de fier. Deci așa sfârșise Boxer, câinele care o ajutase de atâtea ori să sperie hoți, să adune pui de pe străzi, să hrănească animale bolnave, să protejeze copiii de oameni răi. În momentul acela, sufletul Doamnei Miau se frânse, iar ea suferi cu adevărat pentru prima dată. Oricâte super-puteri ar fi avut, niciuna nu o ferea de dezamăgire, durere și abandon.

  • Ce-i, pisicuțo, ai rămas fără replică? zise un cățelandru tânăr, care era spaima cartierului în care locuia. Dă-ne drumul, dacă ești așa magică cum am auzit.

Doamna Miau se trezi din reverie. Își îndreptă privirea ca un laser verde spre încuietoarea cuștii acelui cățelandru. Aceasta se topi sub privirea ei fierbinte, iar Doamna Miau intră fără frică în cușca acestuia.

  • Te uită la ea, ce tupeu, urlă un câine, și în curând toți începură să urle până ce îngrijitorii veniră să vadă ce s-a întâmplat.

Nu mică le-a fost mirarea oamenilor când au descoperit un câine care sângera abundent în cușca sa. Beregata îi fusese tăiată cu un obiect ascuțit, ca o lamă, iar lacătul era topit. Oamenii se priviră uluiți, iar câinii se liniștiră complet. Mirosul de sânge îi înnebuni pe câinii de vânătoare, care scânceau, înfometați și dornici de hrană proaspătă.

  • Lasă că prind eu mâța aia nenorocită, mormăi metisul de Dog Argentinian. Nicio pisică nu a rănit un câine fără să plătească.

Însă furia câinilor împotriva Doamnei Miau amuți atunci când oamenii au luat trupul cățelandrului și l-au aruncat în crematoriu. Acesta încă trăia, putea fi salvat, dar oamenii nici măcar nu încercaseră. După ce îngrijitorii au plecat, Doamna Miau reapăru în mijlocul lor.

  • Îl voi salva eu pe prietenul vostru, cu o condiție. Să mă ajutați cu ceva foarte important.
  • După ce că l-ai ucis, mai ai și tupeu să ne ceri ceva? urlă Dogul Argentinian.
  • Eu sunt de acord, spuse un câine negru, destul de masiv. Salvează-l și voi face ce vrei tu.

Câinele ieși la lumina lunii, iar Doamna Miau îi văzu urechile ascuțite, de ciobănesc alsacian. Urma o noapte plină.

6 răspunsuri la „Doamna Miau și Gașca din Cartierul Nou- capitolul 8”

Lasă un răspuns