Despărțirea de copil

O simt, o aud când nu e lângă mine, o visez, cred că am halucinații maternale. O simt sub forma unei suferințe care se numește probabil dor și dragoste chinuită, amestecat cu sentimente de prea mic, prea slab, prea puțin pentru așa o minune.

Când îi sunt alături însă mă comport cum am văzut și învățat de la propria mamă. O corectez până la insuportabilitate, o cert, mă supăr, nici nu mai știu dacă mă prefac sau chiar sunt supărată. Îmi ascund iubirea, cred, sub masca severității care ascunde propria neputință.

Mi-e frică. Pur și simplu mi-e frică să nu i se reproșeze vreodată ce mi s-a reproșat mie. Îi aduc, așadar, toate reproșurile care mi-au fost adresate, ca să nu le audă de la străini. Să nu o jignească vreodată vreun străin, căci doare tare când îți auzi vorbe grele de la necunoscuți. Sau poate sunt pur și simplu o mamă rea, neînțelegătoare, anti-parenting, care educă cu parul vorbelor și nervozitatea unei ființe care se luptă cu viața chiar dacă poate i-ar fi mai ușor dacă ar proceda altfel.

Uneori o văd în fetițele de pe stradă sau în fotografiile altora. Sau în videoclipuri postate de doamna învățătoare. Mă uit timorată, temătoare. A crescut atât de mare. Îi țin pumnii fără să știe. Mă rog pentru binele ei fără rugăciuni obișnuite, căci niciun sfânt nu a scris o rugăciune special pentru mine și pentru ea.

Prefer să stau în lumea mea aberantă, singuratică, ca să o las să se dezvolte, să nu trebuiască să mă mângâie când mă simte rănită. Sau poate sunt o mamă rece, din acelea dubioase, care nu știe să se împrietenească cu propria fiică. Poate o divinizez, e de neatins fetița mea, oricât de rea ar fi relația noastră.

Ea crește greu și trebuie să înțeleg că vede lucrurile altfel, cu ochii ei copilărești. E la vârsta la care tot răul se schimbă în bine, toți oamenii sunt buni, totul va fi bine, așa cum eram și eu la vârsta ei. A avut sau mai are un jurnal și scria, cu litere lungi, gânduri de care îi era rușine, numai că nu avea de de să-i fie rușine, chiar deloc. Erau frumoase gândurile ei, literele ei, actul de a ține un jurnal.

Ne călim prin dor și dragoste fără limite, dragoste nebună, care topește totul în jur. Chiar dacă o văd atât de rar, o aud în vis, o visez, o văd pe stradă în persoana altor fetițe, iar asta mă încurajează să merg mai departe. Asta îmi spune că, chiar dacă nu e lângă mine, ea există, există cu adevărat, ce bine!