Doamna Miau și Gașca din Cartierul Nou- capitolul 7

Doamna Miau era în esență o ființă solitară, care se descurca foarte bine pe cont propriu. Se descurca atât de bine, încât putea coordona și pe alții, fără greșeli de management. Însă avea și ea o slăbiciune: din când în când, simțea nevoia să fie singură, să meargă singură într-o misiune periculoasă și să-și demonstreze că se putea descurca în orice situație. În plus, unele treburi erau prea periculoase pentru restul găștii, așa că era obligată să facă față provocărilor doar cu propriile forțe.

Când Domnul Ham îi povestise într-o doară că doi prieteni de-ai săi fuseseră furați din curte, Doamna Miau se prefăcuse că adoarme subit. Nu vroia ca Domnul Ham să știe cât de mult o interesa cazul. Nu era prima oară când un câine de rasă era furat. Degeaba mizau oamenii pe câini pentru pază, căci hoții isteți puteau fura și cățeii dresați pentru pază și protecție. Iar dacă nu-i puteau fura, îi otrăveau- fuseseră multe cazuri de otrăviri în ultima vreme. Doamna Miau era convinsă că pisicuțele erau paznici mai buni decât cățeii, dar cine o asculta? Dacă omului îi intrase în cap că imenșii câini lupi sunt cei mai buni prieteni ai omului, chiar dacă această rasă era cel mai adesea furată sau otrăvită, apăi nu exista nicio cale de convingere. Într-o noapte, când niște hoți cotrobăiau liniștiți într-o curte, după ce adormiseră câinii de pază, Doamna Miau se ascunsese în întuneric și miorlăise așa de urât, că bieții hoți fugiseră de frică. Dar bineînțeles, oamenii au crezut că hoții fugiseră din cauza câinilor. Bine că Doamna Miau nu suferea de mania celebrității.

Lăsă conducerea găștii în labele puternice ale Domnului Ham și se apucă să cerceteze cazul câinilor furați. Vorbi cu toate pisicile vagaboande din oraș, căci pisicile, se știe, nu dorm deloc noaptea, doar pândesc și observă. Într-un final, după săptămâni de cercetări, verificări și insistențe, află că o pisică bătrână era foarte deranjată de schelălăitul unor câini ținuți în lanț într-o curte cu furăciuni. Deh, ce puteau gândi hoții, decât că obiectele furate se păzesc cel mai bine cu animale furate. Câinii erau speriați de moarte, ținuți după niște garduri imense, ascunse vederii, și înfometați. Lătrau de spaimă, de foame și de sete, dar cine să-i înțeleagă?

Doamna Miau se gândi puțin și găsi soluția de a-i aduce pe nătărăi acasă. Bineînțeles, orașul va vui de cât de deștepți sunt câinii lupi, despre cum au rupt lanțurile, despre cum s-au întors nevătămați acasă. Oamenii vor cumpăra și mai mulți câini lupi decât înainte. Doamnei Miau i se zburleau mustățile numai când se gândea la câți căței amărâți va alina nopțile, la câți pui abandonați va hrăni cu te miri ce și câți câini va înmormânta în locuri numai de ea știute…

Când se apropie de curtea unde erau legați câinii, Doamna Miau miorlăi discret. Fu suficient ca cei doi tăntălăi să înceapă să latre cât îi țineau boturile. Hoții scoaseră capul afară și spuseră indiferenți: e doar o pisică, iar Doamna Miau exact pe asta se baza. Niciodată oamenii nu au înțeles cât de periculoasă poate fi o simplă pisicuță. Cu privirea ei de laser, făcu niște găuri în gard, apoi urină din loc în loc până în Cartierul Nou. Doamna Miau știa că animalele canine se ghidează după miros, așa că se frecă din loc în loc, de parcă ar fi fost Hansel rupând bucățele de pâine pentru a ști drumul spre casă. Apoi se apropie de câini și făcu lanțurile bucăți.

Nu se miră deloc când cei doi câini se repeziră asupra ei ca nebunii. Doamna Miau îi ghidă cu șiretenie exact prin locurile pe unde făcuse găuri în garduri. Din când în când, se oprea și le mieuna deasupra capetelor, ca să-i enerveze puțin. Mie ca pisică îmi trebuie foarte puțin ca să rămân în formă, le spuse ea, dar voi, leneșilor, nu ați mai alergat de foarte mult timp!

  • Lasă că avem noi ac de blana ta neagră, cucoană mâță! Am auzit și știm totul despre tine, urlară câinii, furioși.
  • Ce ați auzit nu e nimic față de ce știu să fac, zise Doamna Miau și începu să-și ascută gheruțele de un stâlp de beton. Din stâlp ieșeau scântei, iar ochii Doamnei Miau luminau în întuneric precum două felinare verzi fosforescente.
  • Chiar e ciudată pisica asta, zise unul dintre câini, dar lăsară gândurile deoparte când Doamna Miau coborî și o rupse la goană chiar sub nasurile lor. Oricât s-au chinuit să o prindă, nu au reușit decât să obosească teribil de mult. În zorii zilei ajunseseră în Cartierul Nou, unde se întâlniră cu Domnul Ham.
  • Ah, cu toții o știm pe Doamna  Miau, face pe șefa pe aici prin cartier. Nu e nimic de capul ei, decât că e tare încrezută, zise Domnul Ham. Bine ați revenit, curajoșilor! Știam eu că noi, câinii, suntem loiali omului și cei  mai deștepți paznici!

Doamna Miau ascultă amuzată raportul Domnului Ham privind ce se petrecuse în lipsa ei. Domnul Ham se lăudă cu câteva mere pe care gașca le înapoiase unei bătrâne ghinioniste, cu câțiva oameni ai străzii pe care îi încălziseră noaptea și cu dejucarea planurilor hinghierilor de a-i prinde pe cei din gașcă.

  • Felicitări tuturor, mieună Doamna Miau, încântată. Însă mintea ei sfredelitoare era foarte îngrijorată. Dacă cineva pusese hinghierii pe urma lor, înseamnă că își făcuseră dușmani puternici. În plus, observă că prieteni vechi de-ai găștii se mutaseră din cartier, iar în locul lor veniseră figuri neprietenoase, indiferente, care se apucaseră să strângă animalele străzii și să le ducă în adăposturi. Parcul din cartier, odată o pădurice liniștită, era acum un pâlc de copaci cu câteva bănci. Încet încet, oamenii îi făceau să se simtă nedoriți, în plus și inutili atât pe Doamna Miau, cât și pe animalele sufletiste din Cartierul Nou.

 

 

6 răspunsuri la „Doamna Miau și Gașca din Cartierul Nou- capitolul 7”

  1. Mona

    Am citit povestea cu sufletul la gură! Foarte, foarte frumoasă! Și ca metaforă sau mai ales ca metaforă și mesaj. Felicitări! Mai vreau 😊

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *