Ce iute trece timpul, tot, dar absolut tot timpul
Privesc uluită conversația online pe WhatsApp. Cuvinte scrise fără greșeli prea mari se succed în fața ochilor mei uluiți. Fraze mature, care ar putea aparține unui om matur, îmi răspund imediat, la obiect, iar eu nu preget să mă mir. Acum mai puțin de 10 ani era nenăscută, iar acum îmi ține isonul în convorbiri online. Îmi răspunde, se împotrivește, judecă, are preferințe, idei proprii, și, mai ales: scrie și citește aproape perfect, de parcă mi-ar fi tovarășă de viață, nu fiică.
Data de azi nu înseamnă mai nimic în fața ei, a puiului de om. Știu doar că a trecut ceva timp de când am intrat în anii 2000, pe care îi așteptam cu interes când eram copil. Însă acum timpul care trece se măsoară după achizițiile domnișoarei, cea care a dat numele pisicii din povestea Doamna Miau și gașca din cartierul Nou. Cea a cărei personalitate îmi amintește atât de mult de a mea, când eram copilă. Mă trezesc că sunt din ce în ce mai intimidată și speriată de cât de independentă a devenit, de felul în care se rupe de mine, de modul matur în care mă iubește, neacceptându-mi dependența de ea, însă obligându-mă să mă comport și să trăiesc într-un anumit fel.
După atâția ani de la sarcină, nu am reușit să trec peste șocul de a fi însărcinată, de a fi doi în unul, de a avea o ființă vie în ființa-mi, de a simți mișcările ei în burta mea, de a o naște. Mi-e dor și groază de acele trăiri, de cât de fragilă sunt, de cum trece viața, nepăsându-i de amintirile mele. Cuvintele ce se succed unul după celălalt într-un ecran WhatsApp îmi arată ce bine stau cu memoria pe termen lung și că, asemenea unui vîrstnic, uit de la mână până la gură că fiică-mea crește zilnic pe cât îmbătrânesc eu. Eu am impresia că încă învăț multe de la viață, dar ea face ceva mult mai uluitor: ea nu doar învață, ea CREȘTE.