când primăvara mi-a bătut în ușă
eram la biroul din pal, cel vechi, îl știi,
cel ce și-a pierdut luciul și îmbierea,
și mâncam un sendviș sleit.
i-am deschis Primăverii ușa,
ea mi-a oferit un buchet de ghiocei proaspeți
furați din grădina vecinei.
Miroase urât aici, spuse fata cu părul de iarbă
și aruncă zambile peste mobila veche, ce-și jelește foștii stăpâni
chiar nu ai de gând să te muți la casă nouă?
sau măcar să dai un refresh camerei tale triste?
ah, Primăvară, dacă ai ști cât de mult loc
am de oferit în inima mea, oricui
s-ar aventura să vină, dar vezi tu,
biroul acesta vechi îmi ocupă atriul stâng,
iar taburetul negru îmi ține loc de ventricule
așa că am o inimă mare, goală, dar nefuncțională.
ghearele mâței au stricat tot farmecul,
asemenea anilor ce mi-au arat fruntea și fața și decolteul,
iar eu sufăr tare mult după tine, de ani de zile, în fiecare an,
fără să știu unde să te găsesc pentru totdeauna.
Primăvara își scutură rochia albă de flori și
rămase goală în mijlocul camerei. Era frumoasă,
și tânără, și proaspătă, ca o mamă de prunc despre care ai crede
că este sora mai mare.
Știu că îți place să fotografiezi, așa că prinde-mi lumina din păr
sclipiciul din ochi și rotunjimile deluroase, dar nu uita de
cutremurul pieptului, de vijelia din privire și de
stropii de ploaie de deasupra buzei.
fă orice, numai capturează-mă aici pentru totdeauna,
în obiectivul tău foto, ca să nu mai trebuiască
să umblu pribeagă și singură prin lume.
iar taburetele negru ți-ar scrijeli prospețimea coapselor lungi.
îmi trebuie o masa de living
albă, transparentă, sticloasă
precum cristalinul verde al ochilor tăi
și un scaun de living cu picioare de lemn, cu pulpa de abanos
m-ai inspirat, tu primăvară, cu tinerețea ta
și nici măcar nu ești reală.
dă-ți veșmântul jos, căci mi-a venit o mică schimbare
de la Somproduct, doar o masă și un scaun
cu miros de primăvară.
ea se dezbrăcă încet, alene, pielea îi era oglinda
în care vedeam departe munții, marea, flori de busuioc
în poiana bunicului meu mort.
masa cea nouă de sticlă albă, lucitoare
se alungi după mărimea Primăverii, fiind extensibilă
și sensibilă, se adapta la mirosul ei floral
și umplu nările obiectivului meu foto
cu aromă de fotografii vechi alb-negru, în care
doar verdele crud al ochilor ei mai trăia.
Primăvara se așeză pe scaunul negru tapisat,
picior peste picior, și își dezveli fața în partea stângă
părul ei acoperea o cicatrice urâtă
Iarna e de fapt un bărbat cu gheare și părul
mare, aspru și alb, îmi explică ea, tristă,
tristă și sinistră.
Acum trebuie să plec din nou, fetițo
plec să duc ghiocei la mormântul mamei tale
și o sticlă de vin de primăvară pentru tatăl tău,
ascuns de soare de atâta timp.
Transformă-ți durerea, neputința în reclamă,
nu plânge după mine, cheamă-ți fetița și vei vedea
că, din toate anotimpurile,
Ea este cea mai frumoasă.
Articol scris pentru SuperBlog Spring 2019, sponsor: SomProduct