Doamna Miau și gașca din Cartierul Nou- capitolul 1

Abia răsăriseră ghioceii, că în Cartierul Nou, care era un cartier dintr-un orășel mic dintr-o tară mică, au și apărut câinii și pisicile străzii. Pe timpul iernii, toți se adăposteau de gerul aprig pe unde puteau. Însă primăvara scoteau boticurile la soare, se jucau și alergau după mâncare până la asfinţit.

Nu cred că cineva a observat că în Cartierul Nou apăruse, mică și tăcută, încă o pisicuță. Avea o blană alb cu negru și un triunghi negru pe boticul de un alb imaculat. Ochii ei verzi, rotunzi, străluceau însă de vitalitate. Această pisică era specială, dintr-acelea care chiar au 9 vieți. Când sosea noaptea, Doamna Miau, căci așa se auto-intitulase mâța noastră chiar dacă era doar un pui de o lună de zile, își arăta adevărata față.

Vezi tu, copile, această pisicuță abandonată avea o menire specială. Nu degeaba ochii ei verzi ca laserul puteau opri orice mașină. Nu degeaba ghearele ei puteau străbate orice material, chiar și oțelul. Nu degeaba înțelegea limba oamenilor. Mustățile ei adulmecau orice pericol și era mereu acolo unde se întâmpla ceva rău. Și nu degeaba nu se îmbolnăvea niciodată şi se descurca singură pe străzi deși era cât palma unui copil. Doamna Miau era o pisicuță magică, o super-mâță din disprețuita categorie a pisicilor tomberoneze. Mieunatul ei putea fi dulce și suav, cucerind orice inimă, sau sonor ca o alarmă anti-aeriană, atunci când era nevoie. Doamna Miau putea urca în orice copac, putea vâna orice pasăre și avea mai mult curaj decât un câine lup.

Oamenii ignorau animalele străzii, căci în fiecare primăvară cartierul se umplea de pui de pisică și de câine, iar trei sferturi din aceștia se îmbolnăveau sau erau loviți de mașini. Oamenii își vedeau de treburile lor nepăsători, fără să știe că Doamna Miau îi supraveghea atentă, zi și noapte. Avea multe de spus această pisicuță, dar încă nu venise momentul.

Doamna Miau dormea tocmai sus, într-o scorbură de copac. De acolo, ochii ei verzi supravegheau tot Cartierul Nou. Când, după lăsarea nopții, pisicuța observă o mașină apropiindu-se în viteză de un copil care traversa trecerea de pietoni, alergă 300 de metri în câteva secunde. Se poziționă în fața maşinii, iar ochii ei verzi începură să strălucească în noapte precum două felinare. Mașina se opri brusc, de parcă s-ar fi izbit de un perete.

– Ce mama naibii s-a întâmplat? țipă șoferul nervos și ieși din mașină.

Bărbatul, un tânăr de 27 de ani, spaima Cartierului Nou, conducea o mașină scumpă și nu-i păsa că tuturor le era frică de el. Își verifică atent mașina, să vadă dacă nu a lovit ceva, însă nu observă nimic. Doar un băiat ce traversa trecerea de pietoni.

– Tu ce cauți pe aici, țâncule?, întrebă ironic bărbatul. Nu știi că strada este pentru mașini? Puteam să te lovesc dacă nu mi s-ar fi oprit mașina deodată.

– Domnule, orașul este și pentru oameni, nu doar pentru mașini, răspunse băiatul încet, pentru sine.

Copilul îl cunoștea pe Rex, conducătorul mașinii. Era un om rău cu copiii și cu animalele.

Din întunericul nopții, Doamna Miau privea în tăcere cele petrecute. Ochii ei reveniseră la culoarea normală. Îl urmări pe băiat până acasă, ca să fie sigură că va ajunge cu bine acasă.

– Hei, pisicuțo, tu de unde ai mai apărut? O, cât de micuță și drăgălașă ești. Vrei să vii cu mine acasă?, o întrebă băiatul, mângâind căpșorul Doamnei Miau. Pisicuța se frecă de mâinile băiatului și îi răspunse:

– Mulțumesc, om bun, dar locul meu este pe stradă. Lucrurile se vor schimba mult în Cartierul Nou, spuse ea și dispăru în noapte, lăsându-l pe băiat cu gura căscată de uimire.

Etichete: doamna miau,miracol,ochi verzi,opreste masina,poveste copii,puteri,superpisica