Poveste terapeutică pentru copiii și adulții cu frici
Nu știu ce resorturi a mișcat în mine povestea fetiței care a luat de bune spusele mamei cum că mai bine nu s-ar fi născut. Cert este că la scurt timp după ce am citit știrea, am avut un vis terapeutic. Scurt, dar plin de semnificații pentru mine. Într-un fel, auto-terapeutic pentru ce înseamnă relația părinte-copil.
Se făcea că asistam la un spectacol de circ cu acrobați. Priveam doi acrobați, mamă și tată, dar și pe fiica lor, o fetiță de circa 5-6 ani. Cei trei făceau salturi periculoase la înălțime, sărituri, echilibristică la înălțime și alte acrobații care nouă, oamenilor obișnuiți, ne par periculoase și incitante.
Curajul fetiței de a executa asemenea acrobații a atras atenția multora, iar întrebarea a venit firesc de undeva din public. Cum de nu ți-e frică atunci când ești acolo sus? Ești atât de mică, a spus cineva, grăind pentru toți spectatorii.
- Eu când sunt acolo sus, tot ce fac este să-mi caut părinții, să fiu împreună cu ei, a răspuns copila.
Dacă ar fi să cred în vise, aș trage concluzia că dragostea dintre părinți și copii dă aripi celui mic. Nimic nu i se pare greu, nimic nu este imposibil atâta timp cât cel mic este alături de părinți. Separarea de ei sau de unul dintre părinți, pe de altă parte, este sursa multor copii cu fobii, nevrotici, cărora orice li se pare prea greu. Multe studii au arătat impactul separării părinților asupra unui copil. Și anume: viciile, dependențele de tot felul, comportamentul anti-social, depresia, stima de sine scăzută, problemele de adaptare școlară și, mai târziu, dificultatea de a-și întemeia propria familie.
Părinții mei nu mai sunt printre cei vii de câțiva ani. I-am visat că sunt bine și fericiți, amândoi, acolo sus. Asemenea fetiței din vis, am fost curajoasă, neînfricată și de neînfrânt atâta timp cât ei trăiau pe același pământ ca și mine. După plecarea lor dincolo, am devenit fricoasă, temătoare și vulnerabilă. Acest vis mi-a dat însă curaj. Chiar dacă părinții mei nu mai sunt alături de mine, ei au rămas în sufletul și amintirile mele. Într-un fel aparte, facem și acum acrobațiile noastre speciale, de care nu mi-e frică pentru că știu că mi-au fost alături. Ei sunt identitatea mea, forța care mă împinge să aspir sus, chiar dacă trupul îmi este țintuit de greutăți. Într-o zi, mă voi alătura lor, acolo sus, și nu trebuie să-mi fie frică. La urma urmelor, sunt doar o fetiță care vrea să fie alături de părinții ei, oriunde sunt aceștia.