Of, puiul mamii, ce o fi fost în mintea ta?
Dacă în timpul sarcinii totul ni se pare roz-bombon cu picățele, vai, a mișcat copilul, cât de divin umblă prin burtica mea, oare cu cine o să semene, cât de frumos zâmbește, după naștere lucrurile se schimbă, uneori la 180 de grade. Unele cupluri nu rezistă și se despart, lumea merge mai departe într-un ritm cu care proaspăta dar obosita mămică nu poate ține pasul decât cu mult ajutor din partea celorlalți, care, vai, câte alte probleme mai importante au…
Entuziasmul ține ceva timp, nervii te lasă din ce în ce mai des, cu cât ți-este mai greu cu atât devii mai singur. Și începi să spui copilului, singurul rămas alături, ce-ți trece prin cap. Că lumea e mare, că oamenii sunt răi, că viața este grea. Că taică-su a plecat în lume ca să-i fie mai ușor. Cât de rău îți pare că ai născut un așa odor în lumea asta dură.
Problema este că sufletele copiilor nu înțeleg ce spui. Lumea lor e mică, din tu și eu. Nimic rău nu se întâmplă în lumea lor, decât ce văd în fața ochilor. Ei plâng dacă plânge mama sau tata. Dacă aud de la mama că mai bine nu se nășteau, ei înțeleg că mai bine ar muri. Ei nu știu câtă suferință e în inima părintelui singur, părăsit de partener, alungat poate, marginalizat de societate, înfometat, umilit și suferind pentru soarta tristă a puiului de om. Ei, copiii, nu văd lumea mare, pentru că lumea lor sunt cei dragi. Așa că, auzind că mai bine nu se năștea, o fetiță din Mexic și-a pus capăt zilelor. Acesta a fost cadoul ei pentru mama. Ca să nu mai audă, zilnic, că tatăl ei și-a părăsit partenera din cauza ei, a fetiței.
Bineînțeles, vina cade toată pe mamă, care acum e dispărută. Cazul e super-tragic și ilustrează cât de mare e prăpastia dintre ce spunem noi și ce înțeleg cei mici. Îmi închipui o femeie singură, cu greutăți materiale și financiare, care nu avea cui să spună prin ce trece și se spovedea copilului. Însă cuvintele s-au dovedit a avea o greutate atât de mare, încât au ucis un suflețel. Așadar, atenție la ce spunem copiilor! Indiferent de ce ni se întâmplă, începutul lor în viață trebuie să li se pară frumos și ușor, să li se vorbească încurajator și iubitor. A da piept cu greutățile de mic copil nu este o idee bună decât dacă vrei să ai un copil nevrotic, nefericit, suicidal.
Avem în istorie exemple de copii abandonați, abuzați sexual, care muncesc de mici, dar care nu s-au gândit niciun moment la sinucidere. Au supraviețuit unor întâmplări care par mai dure decât niște vorbe grele spuse însă zilnic. Diferența este că pentru acei copii s-a găsit o salvare, dar pentru această fetiță, care nu era probabil prost îmbrăcată, prost hrănită sau abuzată fizic, nu. Greutatea unor vorbe grele spuse zilnic s-a dovedit mai parșivă decât foamea, sărăcia, abandonul sau exploatarea prin muncă. Mai ales că acele vorbe veneau de la…Mama, însăși persoana care i-a dat viață fetiței.
Dacă femeia nu și-ar fi dorit copilul, cred că l-ar fi abandonat de mult. Fetița ar fi crescut într-un centru de copii, alături de alți copii asemenea ei. Ar fi mers la școală, ar fi profitat de pe urma etichetei de copil abandonat, ar fi beneficiat de ajutoare. Însă răul cel mai mare este de multe ori cel interior, din familii. Vorbele dure, bruscarea de către proprii părinți doare mai tare decât ce ne face un străin sau societatea.
Mama mă iubește. Cam atât trebuie să audă un copil din gura mamei lui.
Un răspuns la „Of, puiul mamii, ce o fi fost în mintea ta?”