Ei cresc, noi nu mai

Surpriză, unii copii cresc. Se lungesc, cresc în greutate, își dezvoltă vorbirea, fizionomia se schimbă într-una din ce în ce mai expresivă, dezvoltă preferințe de viață, alimentare.

Puii se schimbă sub ochii noștri, devin făpturi umane din ce în ce mai complexe, oameni mari în adevăratul sens al cuvântului.

Și deși pentru părinte copilul lui e unic, marea dezamăgire este că nu poate oferi nimic unic cu adevărat puiului său, de fapt nu-i poate oferi fericire, căci acesta e singurul unicat care contează. Nici măcar sieși părintele nu-și poate oferi fericire doar pentru că e părinte. Deși viața se schimbă radical după ce devii părinte, în esență viața nu se schimbă deloc, acele aspecte care se îmbunătățesc fiind compensate de aspecte care se degradează.

E dureros să-ți vezi părinții cum se trec, dar e dureros și să-ți vezi copilul crescând. Când eram mică vroiam să fiu ca părinții mei, apoi am vrut să fiu de aceeași vârstă ca a copilului meu, dar tot eu am rămas, ce neîmplinire.

Lasă un răspuns